Memory lane?

Cred ca “memory lane” devine un laitmotiv al acestui blog q: Mi se intampla in plimbarile mele solitare pe strazile orasului, sa mai vad oameni pe care nu i-am vazut de ani buni de zile si mereu am acelasi sentiment de nedumerire amestecat cu placere si curiozitate. Cand mi se intampla asta, am senzatia ca un “ceau” ar fi cumva prea apropiat, un salut prea personal pentru relatia existenta in prezent intre mine si persoana pe care nu am vazut-o de ani de zile, gen ceva prietena cu care ma jucam cand eram mica. Si atunci, prefer sa dau fac un gest cu capul in semn de “te-am vazut, te recunosc, te salut” si sa trec mai departe, iar dupa 2 metri sa imi intorc privirea si sa vad ce pot prinde in cateva secunde. Si atunci bam! Imi trec o mie de ganduri prin cap: “oare ce mai face?”, “oare cum de ma mai tine minte?”, “oare ii trec aceleasi intrebari prin cap?”, “oare cand ne-am indepartat atat de tare incat pana si un salut mi se pare inadecvat?”, “oare timpul e de vina sau timpul nu exista si oamenii sunt de vina pentru tot ce atribuim timpului?”, “oare daca timpul exista, face ravagii?”, “oare ravagiile pot fi combatute cu ceva, orice?”, “oare e normal sa n-am raspuns la nici macar o intrebare? ” . Yep, I’m that creepy ((:

Oricum.. cat de bine ar fi sa nu existe niciun fel de lucruri nespuse. Poate asa as invata si eu sa accept adevarul, intr-un final..