Alexandre Dumas-fiul – Dama cu camelii

Iata-ma povestindu-va, asa cum v-am promis, ultima carte pe care am ales-o de pe rafturile bibliotecii. “Dama cu camelii” a lui Dumas-fiul este cel putin o poveste superba, daca nu o capodopera. Ma tem c-ar fi impropriu din partea mea sa spun ca ar fi vreo capodopera, parca e cumva prea light pentru o capodopera. Ce-i drept, e foarte bine scrisa, dar e mai degraba o poveste pentru suflet decat pentru minte.. o poveste despre sacrificiul pe care un om care iubeste neconditionat este dispus sa-l faca. N-am sa va povestesc subiectul cartii in detaliu, caci e mult mai bine pentru voi sa va lasati furati de condeiul scriitorului, dar am sa va aduc la cunostinta ca este o poveste tulburatoare de iubire intre un tanar, pe numele lui Armand Duval, si o dama de companie, o asa-numita “curtezana”, pe numele ei Marguerite Gaultier.

“Aceasta femeie vadea ingenuitatea unui suflet feciorelnic. Viciul nu o pervertise inca. Mersul ei hotarat, talia mladioasa, narile trandafirii, usor rasfrante, ochii mari, adumbriti usor de cearcane, vadeau una din acele firi patimase, care raspandesc in jurul lor un parfum de voluptate ca si acele flaconase din Orient care, desi bine inchise, lasa sa se strecoare din ele aroma licorii”. Cuvintele ii apartin tanarului Duval pentru care frumusetea Margueritei e atat de ametitoare si cuceritoare, incat devine aproape greu de indurat. Se indragosteste de ea instantaneu, inca inainte de a o cunoaste personal, farmecul acesteia exercitand parca asupra lui o atractie inexplicabila. Impartasita aproape instantaneu, chiar daca nu atat de repede marturisita, iubirea Margueritei pentru Armand se naste cred, din toleranta acestuia pentru femeile de teapa ei, din atentia lui coplesitoare pentru binele ei (aproape servilism, as putea spune) si din afisarea unei iubiri dezinteresate total.

Desi innebunit de pasiune si incetosat de exploziile de sentimente ce aveau loc in sufletul lui, Duval face o remarca extrem de obiectiva, aproape incisiva, in temperamentul Margueritei prin urmatoarea afirmatie: “Marguerite era mandra si vadea multa independenta: doua simtaminte, pe care daca le raneai, erau capabile sa declanseze aceleasi reactii ca si pudoarea”. Ne asteptam ca unui om indragostit, care afiseaza un romantism aproape greu de inghitit pentru omul secolului al XXI-lea, sa ii lipseasca aceasta luciditate de a vedea capriciile femeii iubite (caci mandria si independenta pot fi luate drept capricii in mainile unei curtezane). Armand insa reuseste sa despice imaginea Margueritei in concluzii mult mai profunde decat ar fi facut-o un alt indragostit in locul lui.

Desi apartineau unor lumi oarecum diferite care se intalneau ocazional dar fara niciun rezultat demn de luat in seama, cei doi au reusit sa se plaseze undeva in atemporalitate pentru cateva luni, in afara acestui stil de viata zbuciumat, acestui cerc vicios, acestei obisnuinte de a imparti lumea dupa nume si renta anuala, insa fericirea lor nu a durat mult. Motivul nu am sa vi-l dezvalui, dar asta ma aduce la ceea ce vreau sa va spun in final: daca iubiti pe cineva, nu asteptati invitatii speciale sa va manifestati iubirea.

Iubirea trebuie traita cu fiecare celula a corpului, trebuie imprimata pe fiecare por, pe fiecare particica a trupului nostru. Iubirea trebuie sa ti se citeasca in lumina din privire, in descretirile fruntii, in ridurile din jurul buzelor ce se formeaza atunci cand zambesti. Iubirea trebuie sa te faca mai bun, mai curajos, mai drept, mai determinat, mai trainic. Insa iubirea este nimic in sufletul omului daca ramane neimpartasita; tot ceea ce poate vindeca o iubire impartasita, poate distruge si sfasia o iubire tainuita. Nu lasa ziua sa treaca spunandu-ti ca ai timp sa dovedesti persoanei pe care o iubesti adevarata natura a sentimentelor tale, caci s-ar putea sa te surprinda rapiditatea cu care timpul trece si te-ai putea trezi intr-o zi ca tot ceea ce iubeai s-a dus departe, caci tu ai fost egoist si nu te-ai gandit la ceea ce simte cel de langa tine; nu te lasa pacalit de timp: el este vesnic, ii pasa prea putin de ranile pe care le vindeca, dar tu nu esti vesnic, persoana pe care o iubesti nu e vesnica, iar timpul ce va e dat e mult prea putin. Singura ta sansa de a-ti masura puterile cu timpul este sa iti dovedesti iubirea in fiecare zi, prin orice mijloace, oricat de stupide sau imature ar fi ele, caci numai astfel ai putea crea o legatura intre suflete care sa fie vesnica precum timpul.

Singurele lucruri ce raman in urma noastra sunt urmele invizibile ale taramurilor din vise pe care am calcat. Depinde doar de noi sa le aducem cat se poate de aproape de realitate..

Si-asa cum v-am obisnuit, am sa transcriu cateva pasaje care mi-au placut. Primul dintre ele m-a surprins in mod exceptional si irevocabil deoarece mi-e greu sa cred ca un barbat poate aprecia astfel femeia de langa el. Citit cu atentie, veti putea observa abundenta de romantism si inocenta stranie existenta in vorbele lui Armand. Cel de-al doilea pasaj, mai degraba cea de-a doua fraza, mi-a placut pentru ca e foarte grafica, ma vad acolo, cu el in trasura, vad prin ochii lui drumul intunecat ce-l duce departe de dragostea lui, supliciul prin care o inima franta reuseste sa faca o poezie trista din tot ceea ce vede.

“Stii, fireste, ce inseamna sa iubesti o femeie, stii cat de scurte ti se pare zilele si in ce dulce toropeala te lasi purtat spre ziua de maine. Cunosti, cred, aceasta uitare de sine care se infiripeaza dintr-o dragoste patimasa, confienta si impartasita. Orice faptura, afara de femeia iubita, apare de prisos pe lumea asta. Te cuprinde parerea de rau ca ai daruit si altor femei farame din inima ta si nu-ti inchipui ca ai mai putea vreodata atat de dulce sa dezmierzi o alta mana decat aceea pe care ai prins-o acum intre palmele tale”.

“M-am dumerit de cele faptuite doar cand orasul se mistui in departare si cand singuratatea drumului imi aminti de pustiul inimii mele”.

Daca maine ai muri.. esti sigur ca cel/cea iubit/a ar stii ce simti?..

Next: Lev Tolstoi – Anna Karenina