Marea stare de disconfort

Sunt intr-o zona acum.. in care nu stiu unde sunt. Daca intelegeti. E 1:10, ma uit la un film prost pe HBO, sunt plictisita si nu pot sa dorm. Lista mea de messenger are 12 persoane (sunt o snoaba exclusivista), dintre care 3 sunt online: unul nu are status, dar tind sa cred ca doarme, unul joaca ceva pe pc si unul e suparat pe mine. As avea chef sa vorbesc si nu prea. Cert e ca atunci cand vorbesc nu sunt ascultata, atunci cand tac nu sunt luata in seama, iar atunci cand trebuie sa vorbesc nu mai am chef (avand in vedere ca nu am motiv sa vorbesc daca oricum nu sunt ascultata). Tocmai de aceea, dandu-mi seama cat e de important sa ai 1283756 de persoane in lista, mi-am pus id-ul la bataie. Cu cat mai multi, cu atat mai bine, sa nu ma mai plictisesc.

Revenind la zona in care sunt eu acum.. e o zona neagra, urata, groaznica. Nu am chef sa fac nimic, nu am chef sa ascult pe nimeni, ma enerveaza sora-mea de-mi vine sa o urasc (desi am ideea asta ca nu trebuie sa urasti pe nimeni), nu ma multumeste nimic si atunci cand sunt multumita de ceva, se strica totul, bineinteles. Sunt moarta din punct de vedere uman, daca imi e permis sa spun asa, pentru ca sunt amortita in interior si deci, am incetat sa mai fiu om caci am incetat sa mai simt. Nu simt nimic, decat un mare haos, o mlastina in care ma afund si ma indepartez tot mai tare de suprafata. E ok daca ma indepartez. Asta inseamna ca ma apropiu de mine mai mult.

Imi place sa fiu trista, suparata, fara chef etc. Parca atunci totul in jurul meu e un complot straniu al energiilor pentru a ma face sa ma simt mai bine. Si chiar daca se strica totul, macar m-am simtit bine pentru ceva timp. Acum.. daca e sa vorbim sincer, nu cred ca se mai poate face nimic. Pentru mine ma refer. Nu se mai poate face nimic, nici un mare complot al energiilor nu ma va putea scoate din asta acum. Mi-am facut-o cu mana mea. Singura, singurica. Dar e bine ca am inteles ca nu se mai poate face nimic. As fi irosit timp pretios daca nu. Presimt ca nu mai am mult timp. Nu imi mai dau mult timp. As vrea sa ma impac cu toata lumea si sa stiu cu certitudine ca, in orice clipa as muri, nu a ramas nimeni cu ganduri negative despre mine. Dar asta e greu. Uneori oamenii ma enerveaza atat de tare. Atat de tare.. ma enerveaza ignoranta, ma enerveaza oamenii pe care nu vezi ce simt, ma enerveaza oamenii care nu sunt atenti. Toate lucrurile carora pana acum nu le dadeam importanta au inceput dintr-o data sa conteze. Sa faca diferenta. Obisnuiam sa cred ca eu sunt cea care poate face diferenta si atat. S-au dus vremurile alea. Acum sunt vremuri de restriste, un fel de cei 7 ani de pedeapsa din Biblie. Cred ca erau 7, nu sunt sigura, sper ca am nimerit-o. Oricati ar fi fost, ideea de baza e ca au fost si pentru mine sunt acum si parca nu se mai termina.

Mi-as dori sa scap de toata lumea. Nu, nu sa plec undeva unde voi gasi alta lume, ci sa scap pur si simplu de toata lumea. Sa traiesc in munti fara sa fiu agasata de toate prostiile astea, de oameni, de idei, de cerinte etc. Sa fiu salbatica. O mica salbatica. Marea salbatica. Si daca e sa mor singura, macar sa stiu ca am murit stiind cine sunt. Prefer sa mor stiind cine sunt, decat sa traiesc pretinzand ca stiu cine sunt sau, si mai rau, sa traiesc ascultandu-i pe altii cum pretind ca stiu cine sunt. Nu stiti nimic. Nici tu nu stii nimic, nu ma cunosti absolut deloc. Asta cred ca ma doare cel mai tare. Nu ma cunosti pentru ca nu ma asculti. Dar imi convine situatia.. macar ma vezi intr-o lumina de mister. Supid mister. Cum ati putea voi stii cine sunt daca nu stiu nici macar eu? E absurd. Si stupid.

Dar nu-i asa, pana la urma in viata totul se reduce la asta: totul e sau absurd sau stupid.