Isabel Allende – Tara mea inventata

Incep prin a spune ca NU AM PLANS! q: Si asta e mare lucru ((: Da, cartea nu e deloc de plans, dar de la mine te poti astepta la orice ((: Ei bine, desi am gasit numeroase referiri in aceasta carte la romanele anterioare scrise de I. Allende, nu am citit niciunul dintre ele. Am inceput cu aceasta carte ca o recomandare de la Jorjel (vezi blogroll), un cititor impatimit, responsabil pentru multe dintre alegerile mele in materie de literatura. Trebuie sa spun ca la baza acestei carti stau, dupa cum autoarea insasi marturiseste, “iubirea pentru Chile si o mare nostalgie”, de unde puteti deduce in mare parte subiectul cartii. Desi nu o putem numi neaparat o carte autobiografica, in centrul ei regasim statul natal al Isabelei, Chile, prezentat intr-un mod ingenios cu “accese” de umor, cu referiri si legaturi la ea insasi si viata ei de-a lungul perindarilor, mai mult sau mai putin voite, intre Chile si diferite state.

Cartea in sine nu pot sa spun ca m-a tinut captiva in paginile ei, dar am gasit-o ca fiind suficient de interesanta incat sa pun semn pentru a continua. Usor de citit, nu presupune dificultati in materie de vocabular (desi eu am gasit 4 cuvinte pe care le-am cautat ulterior in dictionar (: ) si merge repede, caci descrierile, chiar daca sunt multe (foarte multe) nu sunt nicidecum plictisitoare, ci mai degraba iti fug prin fata ochilor imagini ale unui Chile cu forme de relief dintre cele mai variate si oameni dintre cei mai interesanti. Pe parcurs ce citeam, recunosc ca am avut in unele momente senzatia ca Chile e aproape de inima mea, poate pentru ca e atat de frumos prezentat, chiar daca Isabel a fost suficient de obiectiva incat sa aduca in fata cititorului si partile negative. Oricum, cel putin acum stiu istoria statului Chile de la “11 septembrie 1973 (cand in Chile a fost rasturnat de la putere presedintele Salvador Allende, unchiul ei) la un 11 septembrie 2001 – cand au fost atacate turnurile gemene din New York – dovedindu-se la fel de chilliana si americana” (caci in prezent traieste la San Francisco). Capitolul final, recunosc, mi-a placut cel mai mult, caci nu-i asa, sunt o romantica incurabila, iar in ultimul capitol autoarea povesteste (pe scurt) despre cel de-al doilea sot al ei, Willy, cu care este casatorita si in prezent. Ceea ce trebuie precizat este ca titlul a fost foarte bine ales, avand in vedere concluzia pe care am reusit sa o trag la terminarea lecturii: tara inventata a Isabelei este de fapt Chile asa cum a ramas in amintirile ei, impletindu-se nu doar cu fapte adevarate, ci si cu amintiri neverosimile, aproape fabuloase.

Nu pot sa spun ca mi-a venit un chef nebun sa mai citesc si altceva de aceeasi autoare, insa cine stie, poate intr-o zi cu soare, se va trezi in mine o dorinta nestavilita si o voi cauta. Pana atunci insa, dati-mi voie sa va transcriu cateva pasaje care mi-au placut in mod deosebit:

“Am auzit odata o scriitoare celebra spunand ca de mica se simtise straina in familia si poporul ei; vreau doar sa adaug ca astfel se simt aproape toti scriitorii, chiar daca nu s-au clintit niciodata din orasul lor natal. Va asigur ca asa ceva este inerent meseriei; fara neastamparul si nelinistea de a te simti diferit n-ai simti nevoia sa scrii. In definitiv, scrisul e o incercare de a intelege circumstantele proprii si a lamuri confuzia existentiala, nelinisti care nu-i chinuie pe oamenii normali, ci doar pe nonconformistii cronici, dintre care multi sfarsesc prin a deveni scriitori dupa ce au dat chix in alte meserii”.

“S-a vorbit mult despre noi (chillienii) ca am fi invidiosi, ca ne-ar irita succesul altuia. E adevarat, dar explicatia nu e invidia, ci bunul-simt: succesul este ceva anormal. Fiinta omeneasca este constituita pentru esec, dovada ca are picioare, nu roti, coate in loc de aripi si metabolism in loc de baterii”.

Next: Zully Mustafa – Strugurii s-au copt in lipsa ei ( 8-> )