Ionel Teodoreanu – Lorelei

E tarziu si nu as fi parasit moliciunea asternuturilor calde, imbibate de miros somnoros, dar am vrut sa scriu acest post cat timp emotiile-mi sunt vii, iar ochii-mi inca umezi. Pe buze-mi poposesc intrebari sute, iar gandul imi e imbracat in cuvinte ce se nasc de undeva din mine, rasar din corzi atinse de talent sublim.

Probabil ca v-ati obisnuit cu entuziasmul ce se inalta dintre randurile mele atunci cand istorisesc si dezbrac o noua carte in “fata” voastra, dar de aceasta data ma vad nevoita sa va surprind si sa ma surprind. Tedoreanu nu va va fi prezentat intr-o lumina de un anume fel, iar Lorelei nu va va fi nicidecum prezentata ori povestita intr-un mod suparator de plat si uniform. Caci Lorelei nu poate fi povestita in cuvinte, ea trebuie simtita pe pielea voastra, citita cu vocea proprie interioara, rasfoita cu degetele mainilor fine de tinerete sau aspre de viata. Pot doar sa spun ca imi privesc cu mila zilele trecute prin adolescenta, zile ce s-au prelins in timp fara a cunoaste frumusetea si sublima atingere a acestei opere. M-am regasit plangand ridicol de sincer si apasat la finalul operei (caci n-am sa pot nicicum sa o numesc “o simpla carte”), asemeni unui copil ce nu-ntelege si plange cu tot sufletul cand isi roteste ametit, nedumerit, privirile in jurul lui si nu-si gaseste mama. E drept ca atunci cand vine vorba de filele din urma ale unei carti ma-nduiosez mereu, caci am crescut crezand ca dragostea e vesnica. Si-am cladit piatra cu piatra, carte cu carte, acest crez ce-acum imi stapaneste existenta, asteptarile, temerile, iubirile, cuvintele si-ntortocheatele calatorii in trecut si-n viitor. Imi stau pe buze intrebari ce-au avut de facut lungul pelerinaj al trairilor sufletesti transformate in ganduri, rationalizate, iar mai apoi imbracate din nou cu hainele de sarbatoare ale sufletului, ajungand intr-un final sa poposeasca pe buzele mele, in asteptarea momentelor propice zborului, dar mai ales, propice aflarii de raspunsuri. Si nu poti sa nu iubesti aceasta opera dac-o citesti cu sufletul, asa cum nu poti sa nu iubesti soarele, chiar de te arde, te toropeste, te sufoca; nu poti sa nu-l iubesti cand stii ca el e expresia naturala a iubirii, caci nu-i asa, ce planta poate creste fara soare si fara a se regasi ingrijita de mainile lui, si tot asa ce suflet poate trai fara un dram de iubire pe marimea lui, croita pe cerintele si dimensiunile lui?

Ma-ntreb cuvintele câtor dintre noi vor trece oare prin iubirile noastre, lasand in urma furtuni si haos interior, dar neavand semnatura noastra sentimentala distincta.. ?

P.S: Si iata ca mi-a facut romanul ce nu mi-a facut nici cehul, nici francezul, nici rusul.. m-a facut sa visez frumos, sa traiesc frumos, sa iubesc frumos..

* corzi, coarde – pluralul depinde de sensul cuvantului, deci sa nu aud va rog nimic.

Next: Isabel Allende – Tara mea inventata