John Kennedy Toole – Conjuratia imbecililor

De curand, am mers la biblioteca sa returnez.. hmm.. cred ca am returnat Salman Rushdie daca nu ma insel (Rusinea se numeste cartea si nu, nu mi-a placut, deloc!) si la un moment dat am fost intrebata daca mai doresc si altceva. Altceva, sa citesc, bineinteles. Fiind prinsa cu garda jos, am inceput sa ma uit prin jur la miile de carti care ma inconjurau, gandindu-ma “ce naiba aleg eu de aici? iar nu-mi va place ce citesc, iar aleg o prostie, iar nu au cartile care ma intereseaza”. Usor nedumerita, o intreb pe doamna mica si roscata din fata mea: “da, sigur ca da, insa, imi spuneti va rog, Salman Rushdie – Versetele satanice, aveti? a fost tradusa in ianuarie si pentru noi.. recent..”. In timpul in care eu incercam sa ofer aceste informatii valoroase despre Rushdie, doamna cea mica si indesata era deja in fata monitorului cautand cartea pe care o doream: “nu, nu, inca nu o avem. altceva nu v-ar interesa?” si imi arunca o privire nauca din spatele ochelarilor cu lentile foarte groase.

Dezamagita si nedumerita, ma indrept spre raftul din dreapta mea si imi trec privirea peste aparitiile de la Polirom (cred ca erau Polirom). Nimic, nimic nu ma atragea, nimic nu imi suna bine, niciuna nu avea un titlu care sa ma dea pe spate.. simtind privirea micutei doamne pe ceafa mea, m-am grabit sa iau o carte pentru a scapa de acolo cat mai repede. Asadar, pun mana pe o carte cu coperta roz. Probabil mi-a atras atentia aceasta coperta roz, nu stiu exact. Citesc titlul, scris cu litere de-o schioapa in josul copertei: “Conjuratia imbecililor”.. pfiiii!!!! Fantastic titlul, cum de l-am trecut cu vederea, cum de nu am fost atenta la acest titlu? Fericita si profund entuziasmata de titlul aestei carti, ma indrept spre mica doamna roscata (care pesemne acum avea ceva de lucru la calculator) si i-o arat. Observ acum ca pe coperta apare un mic “splash” rosu pe care scrie “Premiul Pulitzer”. La vederea acestei distinctii, entuziasmul meu devenise greu de stapanit. In sinea mea, cartea era deja foarte buna, era deja geniala, era deja o opera de maestru.

In urmatoarele zile, cu greu am lasat deoparte aceasta carte. M-a cucerit irevocabil prin frumusetea nonsalantei cu care Ignatius J. Reilly (caci acesta este numele personajului principal) isi traia imbecilitatea, constructia inedita a situatiilor, aproape neverosimile, pe care acesta le creeaza in jurul lui. Sa ne intelegem deci: Ignatius J. Reilly are 30 de ani si locuieste impreuna cu mama lui. Nu este un om nepregatit din punct de vedere al educatiei, as fi nedreapta sa il numesc un om prost ( inteligent e poate prea mult spus, dar istet cred ca e, undeva pe-acolo, potrivit), dar este cu siguranta un om trandav. Din cauza unor circumstante nefavorabile, Ignatius este nevoit sa se lase “aruncat in lume” de catre mama lui si sa incerce sa isi gaseasca o slujba. Aceasta cautare a unei slujbe devine de fapt, o intreaga aventura, plina de peripetii. Va ganditi, probabil, ca nu e nici o aventura in cautarea unei slujbe, ci dimpotriva, este o actiune monotona, deprimanta, care te poate stoarce de orice strop de energie si speranta.. Ei bine, va inselati, dragii mei. Vedeti dvs., Ignatius este un idealist excentric, creativ, care manifesta dispret fata de tot ceea ce inseamna modern, contemporaneitate, in special cultura pop (sa ne reamintim ca aceasta carte a fost publicata in 1980), iar acest dispret al lui devine mai degraba o obsesie.

Ignatius este tipul de om pe care cu totii l-am intalnit, cel putin o data in viata: nu este niciodata multumit, nu poate fi niciodata multumit, manifesta desconsiderare fata de orice om/obiect/situatie/notiune etc care nu se incadreaza in ideile lui despre viata si sensul vietii, este omul care considera ca nimeni nu poate face nimic mai bine decat o face el cu mana lui, doar ca.. mana lui nu face niciodata nimic; daca o situatie nu are deznodamantul preconizat de el, acesta o va invoca pe zeita Fortuna si va pune pe seama ei (si pe seama lipsei de “teologie si geometrie” in lume) toate deciziile proaste pe care le-a luat, toate situatiile intortocheate in care a intrat. Ignatius este probabil cel mai enervant personaj cu care “am avut de-a face” vreodata (si credeti-ma, am gasit multe personaje enervante de-a lungul timpului). Cu toate ca iti vine sa il stangi de gat personal pe acest imbecil (si pe Mirna si de fapt, pe majoritatea personajelor din aceasta carte), geniul autorului intervine mereu la timp si -fiind o comedie- ti-i prezinta pe acesti dementi intr-o lumina calda, amuzanta, aproape favorabila, iar daca nu favorabila, probabil cuvantul pe care il caut este toleranta: daca reusesti sa ii privesti cu toleranta pe acesti dementi, atunci probabil ca nimic din ceea ce vezi tu la servici, la liceu, la facultate, la frizerie etc, nu te va mai atinge.

Next: Mircea Cartarescu – De ce iubim femeile