Atingerea tristetii

Se spune ca sunt oameni care te ating sau care lasa urme sau goluri greu de umplut. Sunt acele chipuri care se imprima pe sufletul fiecaruia dintre noi, acele caractere care se tatueaza pe pielea noastra, fiecare celula fiind afectata de ele. Se mai spune si ca tristetea e mult mai dureroasa atunci cand este ascunsa. Orice zambet care ascunde in spatele lui un suflet trist este parca mai dureros decat lacrima care se rostogoleste in vazul tuturor. Se spun multe de altfel.

Atata tot ca, atunci cand e vorba de tristete, deziluzie, durere sfasietoare sau pur si simplu melancolie, orice cuvant e parca mult prea mic. Nu ne ajung cuvintele cand vine vorba de sentimente. Asta ma face sa cred ca sentimentele nu sunt nici macar menite sa fie traduse in cuvinte. Le secam de frumusete atunci cand incercam sa le explicam.. Cand traim cu intensitate o stare, ar trebui sa ne fie suficient chipul pentru a exprima toate dedesubturile ce salasluiesc in adancul fiintei. Vartejul si haosul interior devin nimicuri atunci cand le atribuim cuvinte. Iubirea si dorul se transforma-n corpusculi de praf la contactul cu exteriorul. Astfel ca, de astazi incepand, am sa-mi las chipul sa vorbeasca de la sine. Oricum vorbele sunt desarte.. vorbe-n vant.. de ce as vrea sa le asociez cu sentimente trainice.. durabile..?